Arta infinitului

Constantin Brancusi lucrand
la Coloana infinitului
(wikipedia.org)

ma fascineaza imaginile astea vii ale Oamenilor cu majuscula...

poza nu este decat fie o expresie de convenienta, fie un moment oprit din miscare - nu vei stii niciodata cum se va schimba chipul in urmatoarea secunda, sau cum se sfarseste gestul; dar aceste imagini miscatoare... sentimentul din privire, trupul, gesturile, nelinistea mainilor sau dimpotriva, sunetele de fundal, si mai ales glasul, inflexiunea vocii, interpretarea, accentul pe cuvinte, cuvintele insele -- toate il transforma pe Om in om...

Gând 6 -- Nichita Stanescu

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de
dragoste mai ales."

... brusc poza din manuale, din albume sau de pe site-uri se transforma in traire; cel ce era scrieri, sculpturi, compozitii, descoperiri sau doar cuvinte intr-o biografie, devine deodata mai aproape, mai om, mai uman... in imensul egoism al fiintei mele, intr-un fel sau altul, il coboara pe el la banalul meu, extragandu-l dintr-o existenta inchipuita abstract intr-una la fel de imaginara, dar creata si reconstituita cu acele bucati de imagine si glas...

"You know, I never went to Italy so I had to write a song about it to know it..." (Boris Vian)